Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

joi, 19 iulie 2012

Copiii au nevoie in primul rand de rugaciunea parintilor




 Toate par ușoare omului atunci când este vorba de a face referire la cel de lângă el, dar cel mai greu lucru îi este să se încreadă în Dumnezeu, să se predea pe sine cu totul rugăciunii și proniei dumnezeiești. Nimic mai greu și mai ostenitor nu pare a fi în lumea aceasta decât rugăciunea pentru cei din jur. De ce oare? Pentru că rugăciunea bate război cu diavolul, dă lupte interioare, presupune renunțare la confort, plăcere și odihnă. Ne vorbește părintele Porfirie Bairaktaris despre aceasta:
Toate se fac prin rugăciune, tăcere și iubire. V-ați dat seama de roadele rugăciunii? Iubire în rugăciune, iubire în Hristos. Aceasta folosește într-adevăr. Cu cât veți iubi pe copii cu iubire omenească - și aceasta este adeseori patologică – cu atât se vor încurca mai mult, cu atât purtarea lor va fi mai rea. Însă, când iubirea dintre voi și către copii va fi creștină și sfântă, atunci nu veți întâmpina nici o greutate.

Sfințenia părinților îi mântuiește pe copii.
Pentru ca asta să se întâmple, trebuie ca harul Dumnezeiesc să lucreze în sufletele părinților. Nimeni nu se sfințește de unul singur. Același har dumnezeiesc va lumina, va încălzi și va da viață mai apoi sufletelor copiilor.
De multe ori telefonează și din străinătate și mă întreabă despre copii lor și despre alte lucruri.
 Astăzi, de pildă, m-a sunat o mamă din Milano și m-a întrebat cum să se poarte cu copiii ei. I-am spus:

„ Să te rogi, atunci când trebuie, să le vorbești copiilor cu iubire. Mai mult să te rogi, și mai puține cuvinte să le spui celorlalți.”
Să nu devenim stânjenitori ci să ne rugăm tainic și apoi să vorbim, iar Dumnezeu ne va încredința lăuntric dacă este primit de ceilalți cuvântul nostru. Dacă nu-i primit, nu mai vorbim. Ne vom ruga, numai în taină. Căci și prin a vorbi devenim stânjenitori și-i facem pe ceilalți să se împotrivească, și câteodată să se răzvrătească.

De aceea este mai bine să le spună cineva în chip tainic, în inima celorlalți, prin rugăciune tainică, decât în urechile lor.

Ascultă-mă: să te rogi, și apoi să vorbești. Așa să faci copiilor tăi. Dacă le dai necontenit sfaturi, o să devii plictisitoare, și când vor crește, vor simți un fel de apăsare.

Să, preferi , deci, rugăciunea. Să le vorbești prin rugăciune. Să le spui pe toate lui Dumnezeu, iar Dumnezeu le va pune înlăuntrul lor. Adică, nu trebuie să-i sfătuiești pe copii tăi așa, cu glas tare, pe care să-l audă cu urechile lor. Poți s-o faci și pe asta, dar înainte de toate trebuie să-I vorbești de copii tăi lui Dumnezeu.
Să spui: „Doamne Iisuse Hristoase, luminează-mi copilașii. Eu Ție Ți-i încredințez. Tu mi i-ai dat, dar eu sunt neputincioasă, nu pot să-i pun pe cale. Pentru aceasta , Te rog, luminează-i”. Și Dumnezeu le va vorbi, iar ei vor spune: „Oh, nu trebuia să o necăjesc pe mama cu ce-am făcut!” Și aceasta, cu harul lui Dumnezeu, va ieși dinlăuntrul lor.”

Acesta este lucrul desăvârșit. Mama să-I vorbească lui Dumnezeu, iar Dumnezeu să-i vorbească copilului. Dacă nu se face asta, atunci spui, spui, spui... totul „în ureche”; la sfârșit devine un soi de asuprire. Și, când copilul crește, începe să se împotrivească, adică să se răzbune într-un fel pe mama și pe tata, care l-au asuprit. În vreme ce unul este lucrul desăvârșit: să grăiască iubirea cea în Hristos și sfințenia tatălui și a mamei. Iradierea sfințeniei și nu cea a omeneștii strădanii îi face bine pe copii.

Când copiii sunt răniți și traumatizați de vreun lucru grav, să nu vă mirați că se împotrivesc și vorbesc urât. De fapt, nu vor asta, dar nu pot face altfel în clipele grele. Apoi se pocăiesc.

Însă, dacă voi vă enervați și o să vă mâniați, deveniți una cu cel viclean, iar acela își bate joc de 
toți.


Porfirie Bairaktaris - Ne vorbește părintele Porfirie – Editura Egumenița 2008



miercuri, 18 iulie 2012

Paradoxul rugăciunii




Scriind despre experienţele sale în rugăciunea pentru bolnavi, Stareţul Sofronie scrie:
Nu este încă clar pentru mine de ce rugăciunea mea mai puţin intensă ar putea face uneori ca boala să ia  o întorsătură favorabilă, în timp ce în alte dăţi rugăciunea mai profundă nu a adus nicio îmbunătăţire vizibilă. (Din Despre Rugăciune)
El spune mai târziu că nu a solicitat niciodată darul vindecării, dar a făcut totul după voia lui Dumnezeu, "Cine ştie de ce are nevoie fiecare om pentru mântuirea lui."
Aceasta este parte a paradoxului rugăciunii. Suntem obişnuiţi mai ales în lumea noastră să gândim în termeni de "cauză şi efect", iar acest lucru este uşor de transferat fenomenului de rugăciune. Desigur, acest lucru a condus la multe neînţelegeri şi mai mult decât la un mic abuz. Legătura directă între ardoarea rugăciunii şi eficacitatea ei este, într-adevăr, magie, nu creştinism. Şi magia este o tentaţie chiar şi în lumea modernă.
Experienţa Stareţului Sofronie ar putea fi repetată din vieţile multor preoţi - cel puţin pe baza conversaţiilor pe care le–am avut de-a lungul anilor. Cei mai mulţi preoţi pe care îi cunosc pot împărtăşi poveştile recuperărilor miraculoase sau răspunsuri uimitoare la rugăciune. Şi totuşi, cei mai mulţi recunosc de asemenea, că aceste ocazii rămân paradoxale şi nu înrădăcinate în ei înşişi sau în ardoarea rugăciunii lor.
Aceasta, desigur, nu este un motiv să nu se roage, nici să se roage fierbinte. Dar este un motiv de a schimba înţelegerea noastră departe magie către personal. Am scris înainte de toate că rugăciunea are ca obiectiv final comuniunea cu Dumnezeu. Chiar şi atunci când ne rugăm pentru bolnavi, suntem noi înşine în uniune cu Dumnezeu şi cu voia Lui, şi extindem această uniune faţă de cel pentru care ne rugăm. În acest sens, putem înţelege că unirea tuturor lucrurilor în Hristos aduce totul spre scopul său final (Efeseni 1:10). Rugăciunea noastră nu este cauza - Dumnezeu este cauza. În uniunea noastră cu toate lucrurile lui Dumnezeu este faptul că lumea se întoarce la cauza sa adevărată şi faptul că în ea ne putem bucura.
Deseori bănuiesc că fenomentul de cauzalitate, aşa cum este înrădăcinat în fizică şi alte științe similare, este, probabil, un termen care induce în eroare atunci când se aplică la un univers adevărat al cărui existenţă este înrădăcinată în personalitate. Într-un astfel de univers, dragostea este o categorie mult mai importantă decât legătura de cauzalitate, în cazul în care legătura de cauzalitate are orice loc, în toate.
În rugăciune ne confruntăm frecvent cu paradoxul - dar acesta este paradoxul lui Dumnezeu:
O, cine e acela ce sfatul Mi-l ascunde şi-n noduri de cuvinte M'ascunde chiar pe Mine? Încinge-ţi bărbăteşte mijlòcu'n cingătoare: Eu întrebări voi pune, iar tu ai să-Mi răspunzi. Unde erai când Însumi întemeiam pământul? Hai, spune-mi, dacă ştii! Ştii oare cine-anume i-a hotărât măsuri, sau cine-a pus o plasă de funii peste el? şi, dacă-l ţin pilaştrii, în ce sunt ei înfipţi? sau cin' i-a pus tărie de piatră unghiulară? hai, cine?; toate-acestea când stele se năşteau şi îngerii Mei (da, toţi!) Mă preamăreau în cor? (Iov 38:1-7)

Pr. Stephen Freeman - Paradoxul Rugăciunii 











 

marți, 17 iulie 2012

Arta ca monument al despărțirii omului de Dumnezeu. Monahul Savatie Baștovoi

Arta este ceea ce a înţeles omul din despărţirea sa de Dumnezeu. Ea este drama despărţirii şi a însingurării noastre. Însingurarea este tema centrală în artă şi în afară de asta arta nici nu poate fi concepută. Însingurarea însă este moarte. Eminescu surprinde genial genetica artei. “Nu credeam să învăţ a muri vreodată, veşnic tînăr, înfăşurat în manta-mi, fruntea mea înălţam visător la steaua singurătăţii”. Iată strigătul, dar şi scîncetul, lui Adam celui proaspăt căzut: “Nu credeam să învăţ a muri vreodată!” Stupefierea lui în faţa morţii. Iată arta: neîmpăcarea omului cu moartea, revolta împotriva ei, suferinţa din cauza ei. Dar şi consolarea fără ieşire, “învăţarea” pasivă “de a muri”. Omul abia “a învăţat a muri”, că a şi uitat locul lui Dumnezeu. Fruntea sa şi-o înalţă “la steaua singurătăţii”. Credem că anume această înălţare de frunte este arta. Fruntea, ca simbol al qînţelepciunii şi al puterii, nu se mai hrăneşte din Dumnezeu, ci din sine însăşi. “Steaua singurătăţii” este mai degrabă o proiecţie infinită a propriei singurătăţi, o absolutizare a singurătăţii personale, care devine centru al unui cosmos docil şi disperat. Această nouă stea, singulară şi personalizată, elimină, prin importanţa ei, în cazul dat, toate celelalte stele, devenind, pentru personajul nostru, singurul reper în tot universul, singurul “luminător” (Fac. 1, 14-17). “Fruntea mea înălţam la steaua singurătăţii”. Nu ochii, ci fruntea! Omul bîjbîie lumina cu fruntea. Ochii i-au orbit atît de demult, încît el nici nu-şi mai aminteşte de ei. El nu-şi mai acordă nici o şansă de a-i recăpăta. Ne închipuim chiar orbitele lui cicatricizate. De aceea el îşi înalţă fruntea. Iată arta. Pe care Dumnezeu, murind, a suspendat-o. Cu ce a împodobit omul steaua singurătăţii sale? Ce lucru vrednic a numit el, pentru care ar merita să trăieşti? Noi zicem că merită să trăieşti numai pentru lucrurile pentru care merită să mori. Vom vedea că pentru artist lucrul acesta nu este un scop, ci o metodă. Haosul şi moartea face ca scopul să-şi piardă importanţa şi sensul. Absurdul inundează existenţa, fără scăpare. Secolul XX este secolul absurdului, se ştie, de la Camus, Sartre, pînă la absurdul ionescian. Dar pînă a i se fi dat un nume, absurdul a mustit în toată arta universală, începînd cu epopeea lui Ghilgameş şi pînă la Romeo şi Julieta, sau alte opere din care lipseşte Dumnezeu. Şi din acest punct de vedere, oamenii au avut dreptate. Pentru că absenţa lui Dumnezeu poate să fie doar absurdă. Moartea este ghilotina care uniformizează toate aspiraţiile noastre, şi pe cele nobile şi pe cele meschine, fără deosebire. Singurul lucru care ne deosebeşte este ceea ce lăsăm în urma noastră. Deosebirea dintre omul religios şi omul necredincios este că primul trăieşte pentru a-şi asigura un viitor – veşnicia, iar al doilea pentru a-şi asigura un trecut, gloria deşartă. Viaţa acestuia gravitează în jurul fricii de anonimat. Frica de anonimat este ceea ce îl determină pe omul necredincios să creeze. “Pe mine mie redă-mă”, zice omul necredincios. Credinciosul zice: “Pe mine Ţie redă-mă”. De aceea credinciosul nu poate fi artist. Pentru el scopul – întîlnirea cu Dumnezeu – anulează metoda, adică arta. Omul necredincios nu are scop, şi de aceea, ceea ce pentru credincios este metodă pentru necredincios devine scop. El se înfige în metodă ca într-o plasă de păianjen, o plasă pe care tot el a pregătit-o şi de aceea nici nu-i sesizează pericolul. Arta [de dragul artei] este neputinţa de a vedea departe, neputinţa de a vedea pe Dumnezeu. Înţepenirea în sine însuşi. Toată istoria artei nu este decît o paradă a unor oameni complexaţi. O paradă a neputinţei. O luare cu asalt a “palatului de iarnă” a conştiinţei noastre. O revoluţie prin care conştiinţa este forţată să recunoască toate aceste complexe ca pe ceva deosebit şi vrednic de luat în seamă. În scrierile sale despre artă Freud numeşte artiştii “nebuni pe scenă”. Pentru că aici are loc o descărcare de complexe, o defulare elementară. Bucuria pe care o resimt spectatorii la o piesă de teatru se datorează anume identificării lor cu artistul şi coparticiparea la unele sentimente şi scene de care în mod normal s-ar ruşina. La vremea cînd făcea Freud aceste deducţii a desfrîna pe masă în bucătărie sau în staţia de tramvai încă nu era un act de emancipare, ci unul de ruşine. Arta este fenomenul prin care complexele suportă un proces de înnobilare pînă la idealizare. După trei mii de ani de istorie a culturii, omul nu mai are ce spune lumii. El se învîrte în jurul acestui bolovan, numit istorie a culturii, şi vede că el, de fapt, este cu mult mai mic decît aşteptările sale. El este ca o strecătoare de brînză, care, după ce a curs zerul, s-a făcut revoltător de mică, răsturnînd toate socotelile celor ce s-au strînssă o mănînce. Şi omul încearcă să scoată din acest bolovan sensuri care să-i sporească valoarea. Iau naştere criticii şi teoreticienii de artă. Pentru ce? Pentru a scrie tomuri în care să te convingă că “la rîpa Uvedenrode/ multe gasteropode/ supraponderale/ supramuzicale” de Barbu, de fapt, ascunde înţelesuri pentru care mintea omenească încă nu s-a copt? Iar “pelicanul sau babiţa” lui Urmuz e aşa o replică pentru care merită să deschidem o nouă epocă? Care s-a şi deschis! Dar aceste nimicuri nu sînt nici măcar zerul, din care s-ar mai putea fierbe un pumn de urdă, ci, să mă iertaţi, poate doar ceea după ce îşi bagă ciobanul repede mîna în lapte şi aruncă. Atunci cînd Dumnezeu a fost scos din universul spiritual al omului s-a produs o catastrofă firească, prin care s-a încălcat legea gravitaţiei. Într-o societate în care pierderea primei ediţii a “Florilor răului” lui Baudelaire se predă în şcoli văzută ca un act de vandalism, iar despre proorocul David se învaţă după sculptura lui Michelangelo, credem că ceea ce a avut de suferit este în primul rînd simţul realităţii. Alienarea personală a artistului se proiectează treptat asupra societăţii şi devine alienare colectivă. Mîzgălelile postmoderniste care zece ani în urmă revoltau pe orice om normal, astăzi sînt pe toate copertele caietelor şi manualelor şcolare sau lipite ca abţibilduri pe frigidere. Ba mai mult, tapetele cu astfel de motive, care imită zidurile sau gardurile mîzgălite din oraşe, decorează în mod normal camerele apartamentelor. Pe maşini abţibilduri care imită o pată de vopsea scăpată din greşeală! Nu mai vorbesc de hainele pe care le poartă nu numai tinerii, ci şi pensionarii. Nu demult orice tînăr ar fi considerat o mare ruşine să umble cu pantalonii rupţi, astăzi şi-i rupe singur. Nu doar femeile, ci şi bărbaţii se vopsesc ca clovnii. Cîţiva ani în urmă să ieşi cu cîrnaţu-n stradă era un act de bădărănie, astăzi ies şi cu cartofii prăjiţi şi se mîndresc. Sub ochii noştri şi cu noi înşine se petrece o alienare totală. Trăim printre panouri carereclamează tampoane femeieşti şi prezervative. Ne uităm cu admiraţie cum o femeie în televizor îşi rade părul de pe picioare sau îşi găureşte cariile. Ne-am coborît în mizeria pe care se ruşina să o spună pînă şi soţia soţului. Douăzeci de ani în urmă, acestea ar fi fost scene de comedie franţuzească, astăzi ele sînt viaţa noastră. Ne-am îndobitocit atît de tare încît nu mai ştim să ne folosim propria libertate. Despre ce libertate vorbeşte omul contemporan, atunci cînd zece ore pe zi se uită la filme în care prin hohote de rîs i se dictează cînd să rîdă? Unde e scara valorilor? Unde sînt idealurile? Da, omul a scăpat de sub “tirania religiei”! Arta a învins! A triumfat asupra religiei! Numai că, la rîndul ei, a devenit ea însăşi religie, o religie vicleanăşi tiranică. O religie a distrugerii. Trăim într-o societate tiranizată de artă. Artistul ca erou care salvează sufletul încătuşat de dogmele religioase este un produs al apusului, al Italiei catolice. Renaşterea nu a apărut în Grecia ortodoxă, de exemplu, cultură care a suferit de antropocentrism, pînă la creştinare, nu în mai mică măsură decît cea Romană. Ortodoxia nu a asuprit niciodată cultura, ci dimpotrivă, a folosit-o în predica sa. Constantin cel Mare a fost un fin iubitor de cultură şi şi-a împodobit palatul cu lucrările artiştilor vremii. Să se vadă cuvîntul Sfîntului Vasile cel Mare către tineri, “despre felul cum să ne folosim de scrierile păgîne” şi vom înţelege că în condiţiile Bisericii canonice sufletul pur şi simplu nu are de ce să se elibereze, căci toată libertatea i-a fost dată. În Ortodoxie nu există respingere, ci doar selecţie. Nu cunoaştem în istoria Bisericii Ortodoxe nici un Savonarola. Credem că o întoarcere atît de ostentativă la motivele şi idealurile artei romane de pînă la creştinare, adică la antropocentrismul şi erotismul, cu scop pronunţat demitizant, cum a făcut-o arta Renaşterii, a fost cu putinţă anume în contextul şi datorită vieţii dezordonate a clerului catolic din acea perioadă. Demitizarea s-a produs mai întîi în sînul aşa-zisei biserici, prin încălcarea fecioriei impuse preoţilor (contrar învăţăturii apostolice) şi prin alte fărădelegi, cum ar fi, ucideri, jafuri, vinderea indulgenţelor, infailibilitatea papală etc. Iar faptul că Michelangelo pictează personajele biblice goale este, desigur, o formă de parodiere a stării bisericii catolice. Goliciunea este, de fapt, a preoţilor. Artiştii bat fără nici un fel de scrupule toate idealurile creştine, pentru că au văzut aceasta la preoţii şi cardinalii catolici. Artiştii serevoltă, dar nu corectează. Pentru că ei înşişi erau la fel. Ei erau stricaţi şi aşteptau prilej bun pentru a-şi da frîu stricăciunii. Şi ei găsesc acest prilej: lupta împotriva minciunii. Dar sub masca nobleţii ei vor săvîrşi răutate, atît pentru ceilalţi, cît şi pentru ei înşişi. Să nu uităm însă că aceşti artişti ai Renaşterii, cît şi mai tîrziu un Rouseau sau Diderot s-au revoltat şi au căutat eliberare anume de mentalitatea catolică. Noi însă ne-am însuşit ateismul lor pe nedrept, graţie abilităţii propagandei ateiste, care s-a străduit să prezinte creştinismul ca pe un amalgam al aberaţiilor întîlnite în toate confesiile, confesii pe care Biserica Ortodoxă le blesteamă. De cine ne eliberăm noi, ortodocşii? De propria libertate. De Dumnezeu. Ne revoltăm împotriva noastră. Dacă vom citi măcar trei pagini de dogmatică ortodoxă vom vedea că ne-am batjocorit pe noi înşine, fără să ştim şi, desigur, fără să vrem. Dogmele ortodoxe formulează năzuinţele cele mai nobile pe care le poate avea un om şi exprimă forma desăvîrşită a gîndirii logice. Atunci cînd Fericitul Augustin a cunoscut Biserica el s-a ruşinat şi a zis: “Mulţumesc Ţie, Doamne, că ceea ce am hulit eu nu a fost Biserica Ta, ci numai închipuirea mea greşită despre ea”. Dacă omul-artist revoltat împotriva dogmelor Bisericii ar citi aceste trei pagini de dogmatică el ar afla că în ortodoxie există dogma despre voinţa liberă a omului pe care nici măcar Dumnezeu nu poate s-o încalce. Există dogma despre asemănarea omului cu Dumnezeu, care presupune în om, pe lîngă altele, şi însuşirea de a crea sau recrea. Ce va rămîne atunci din filosofia lui despre tirania dogmelor? Dogma vine şi zice: “foloseşte-ţi voinţa liberă, nu te lăsa tiranizat de ideea curentului X, nu zăbovi în neştiinţă, eliberează-te!” Omul se teme să afle că ceea ce a gîndit el despre Dumnezeu este fals. Că Dumnezeu s-ar putea dovedi a fi bun. Omul se teme să meargă la întîlnire cu Cel pe care L-a vorbit de rău mai înainte de a-L fi cunoscut. Omul e mîndru, el se teme să se întîlnească cu Creatorul. Pentru că el a furat hainele Lui şi a mers cu ele la bal. El a furat numele Lui şi a scos bani din bancă şi a semnat afaceri care nu-i aparţin. Omul a făcut datorii enorme şi s-a lăudat tuturor că este el stăpînul. Iar acum el a aflat că AdevăratulStăpîn l-a chemat la El şi înnebuneşte de ruşine. El îşi caută motive pentru a se mai reţine. El inventează minciuni. El se împotriveşte şi vorbeşte de rău pe Stăpîn. Pentru că el crede că Stăpînul îl cheamă ca să-l mustre. Stăpînul însă îl cheamă ca să-lfacă moştenitor. Artistul se revoltă cerîndu-şi dreptul de a desena oameni pe hîrtie. Dumnezeu, însă, ne cheamă să ne recreăm pe noi înşine, să zidim o făptură nouă. Artistul îşi cere dreptul de a-şi imagina ce este dincolo de stele. Dumnezeu ne invită să ne facă puternici să mutăm cerul şi pămîntul cu palma, cum a făcut Ilie. Artistul îşi cere libertatea de a bea rachiu de prune la un vernisaj cu femei stafidite, iar Dumnezeu îl invită să stea la sfat cu îngerii. Ce rău ne vrea Dumnezeu? Lumea a sărăcit enorm datorită mentalităţii sale “artistice”. Omul modern suferă de sindromul Midas, totul de ce se atinge se preface în artă. Viaţa însăşi a devenit o artă, o artă proastă. Omul nu-şi mai trăieşte viaţa sa reală, ci o viaţă virtuală. El este tiranizat de idei care îl smulg realităţii. El este hărţuit de aceste idei, oricît de frumoase n-ar părea ele. Dar poate că ele sînt prea frumoase, inutil de frumoase? Nici măcar. Cum frumuseţea şi scumpetea aurului a devenit blestem pentru Midas, tot aşa arta a devenit blestem pentru noi. Cum aurul în sine nu are nici frumuseţe nici folos, ci numai prin ceea ce se poate obţine pe el, prin convenţie, este folositor, aşa şi arta este fără vreun folos. Şi aşa cum Midas ar fi dat un munte de aur pentru un pahar de apă, tot aşa şi noi va veni vremea cînd nu vom putea schimba toată frumuseţea lumii pe un gît de “apă vie” (Ioan 4, 10) pe care ne-a adus-o Hristos. Arta n-ar trebui să fugă de cunoaştere, aşa cum se întîmplă în arta modernă, cînd aceasta s-a detaşat de filosofie, adică de raţiune, şi construieşte un fals limbaj al emoţiilor şi sentimentelor. Nu trebuie să fie nici ermetică şi ocultă, cum propovăduiesc unii. Ci în toate trebuie să fie clară ca diamantul, prin aceasta să-şi motiveze dreptul la existenţă. În genere, nici o activitate umană n-ar trebui să fie îndreptată împotriva cunoaşterii. Cunoaşterea este cel mai nobil scop la care am fost chemaţi. “Cu cît cunoşti mai mult, cu atît iubeşti mai mult”, spunea Da Vinci. Şi ea începe de la a te cunoaşte pe tine însuţi. Înţeleptul Socrate, cunoscîndu-se pe cît i s-a putut, pînă la Hristos, “a cunoscut că nu cunoaşte”. “Eu ştiu că nu ştiu”, iată începutul înţelepciunii, drumul smereniei. Căci după ce vom descoperi că în noi nu este plinătatea cunoaşterii, ne vom îndrepta să o căutăm acolo unde ni s-a spus că este – în Dumnezeu. Iar după ce ne vom convinge că Dumnezeu este Cunoaşterea, Îl vom aduce în inimile noastre, după cum El Însuşi a făgăduit. Şi aşa vom ajunge să ne cunoaştem cu adevărat pe noi înşine, ca fiinţe capabile de îndumnezeire. Ca temple în care a iubit să se sălăşluiască Dumnezeu, pentru a ne umple de putere şi nemurire în veac! Sursa: http://www.geocities.com/levitki/arta/arta.htm

joi, 5 iulie 2012

Cele mai frumoase cuvinte ale pr. Arsenie Boca explicate de pr. Teofil Paraian



Dragostea lui Dumnezeu pentru cel mai mare păcătos este mai mare decât dragostea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu.

Părintele Arsenie a zis o vorbă cât lumea asta de mare – ba mai mare decât lumea asta! Şi anume a zis aşa: „Iubirea lui Dumnezeu faţă de cel mai mare păcătos îi mai mare decât iubirea celui mai mare sfânt faţă de Dumnezeu”. Nu poate iubi un sfânt pe Dumnezeu, cât ar fi sfântul de mare, cât iubeşte Dumnezeu pe cel mai mare păcătos; şi-l aşteaptă; şi vrea să-l primească; şi aleargă înaintea lui, după cum citim în pilda cu fiul risipitor, unde se spune că tatăl nu l-a aşteptat pe fiul care se întorcea; l a aşteptat într-un fel, dar când l-a văzut că vine, nu l-a mai ţinut locul: a alergat înaintea lui, ca să-l primească, să-l îmbrăţişeze, să-l sărute, să-l ajute, să-l aşeze iarăşi în starea din care a plecat. Pentru că din inima lui, fiul n-a plecat niciodată! El a rămas în inima tatălui, aşa cum rămânem noi în inima lui Dumnezeu, în inima Mântuitorului nostru Iisus Hristos, în inima Maicii Domnului, oricât de depărtaţi am fi, oricâte rele am face. Până trăim în această viaţă Dumnezeu nu ne părăseşte. Noi putem să părăsim pe Dumnezeu, dar Dumnezeu nu poate să ne părăsească pe noi. Cu o astfel de afirmaţie, Părintele ne dă încredere în bunătatea lui Dumnezeu, în iubirea lui Dumnezeu faţă de noi, păcătoşii, căci se afirmă şi în rugăciunile de dezlegare ale sfintei noastre Biserici, că mila lui Dumnezeu este tot atît de mare, tot atît de infinită, cum este de infinită şi mărirea Lui, de vreme ce se spune: „Că precum este mărirea Ta, aşa este şi mila Ta”. Cuvântul spus de Părintele Arsenie, în formularea de mai sus, ne aduce aminte şi de ceea ce spune Psalmistul, prin cuvintele acestea: „Cât e de sus cerul deasupra pământului atât de mare e bunătatea Lui (a lui Dumnezeu) spre cei ce se tem de Dânsul. Cât de departe e Răsăritul de Apus, atâta a depărtat El de noi fărădelegile noastre. Cum miluieşte un tată pe copiii săi, aşa miluieşte Domnul pe cei ce se tem de Dânsul” (Psalmul 102, 10-13).

Să-ţi fereşti capul de frig şi de prostie!

E un cuvânt care merită să fie ştiut şi urmat, el putând fi de folos tuturor celor ce nu iau aminte la ei înşişi, tuturor celor care vor să braveze şi nu se gândesc la urmările pe care le pot avea, spre răul lor, nişte atitudini care nu sunt destul de bine gândite şi controlate. Să luăm, deci, aminte la cuvântul de mai sus şi să-l împlinim în cele două laturi ale lui.

În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă.

Aşa obişnuia să spună Părintele Arsenie, care urmărea pentru oameni o minte dreaptă şi lucruri drepte şi îndreptare spre mintea cea bună. Valoarea acestui cuvânt o intuiesc toţi cei ce îl aud, şi asta se întâmplă des, căci noi îl aducem înaintea vizitatorilor şi închinătorilor noştri, mai ales atunci când au prilejul să vadă o pictură a Părintelui Arsenie reprezentând Adormirea Maicii Domnului, pictură în faţa căreia se opresc cu admiraţie mulţi dintre cei ce vizitează Mănăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta. Mintea se strâmbă în urma patimilor şi se îndreaptă pe măsura curăţirii de patimi. Când mintea se îndreaptă, vede lucrurile drept, deci aşa cum sunt ele. „În mintea strâmbă şi lucrul drept se strâmbă”. Asta le place la mulţi, am băgat de seamă că le place. Când le spun că Părintele a zis că „în mintea strâmbă si lucrul drept se strâmbă”, oamenii râd în general. De ce râd? Pentru că îşi dau seama că aşa e. Numai că e greu să ştii când ţi-e mintea strâmbă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă.

Cea mai lungă cale este calea care duce de la urechi la inimă, adică de la informaţie la convingere. Oameni de informaţie religioasă sunt mai mulţi decât cei ce au convingeri religioase. E necesară şi informaţia, care adeseori se face prin auzire. Dar a rămâne la informaţie înseamnă doar a fi la începutul drumului, „la urechi”. Până la inimă mai e o cale lungă, „cea mai lungă cale”.

Un suflet trist este un suflet cu luminile stinse.

Cuvântul acesta ne aduce aminte de un cuvînt asemănător, cu circulaţie mai ales în lumea din Apus: „Un sfânt trist este un trist sfânt”. Părintele a fost întotdeauna pentru optimism, pentru bucurie, credinţa noastră fiind „izvor de bucurie”, creştinismul fiind „religia bucuriei”. Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: „Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11).

Bobul lui de grâu se preschimbă în tăciune, iar el se crede grâu nedreptăţit.

Aşa caracteriza Părintele Arsenie pe omul care se abate de la cele bune şi care nu caută şi nu primeşte îndreptarea, ci îşi explică el mai bine cele pentru sine condamnând pe cei ce vreau să-l îndrepte. Începutul oricărei îndreptări este să-ţi recunoşti greşeala. „Cînd greşeala s-a făcut în tine aşezare şi adevăr”, când o ai ca deprindere şi o mai şi justifici, atunci „nu mai e greşeală, ci e păcat de moarte”. Într-o astfel de situaţie, cel ce se crede a fi drept, fără să şi fie de fapt, nu mai e bob de grâu, ci doar tăciune.


Mustrarea învinge, dar nu convinge.

Este şi aceasta o cugetare la care e bine să luăm aminte. Are şi mustrarea rostul şi puterea ei, dar ea, ca şi constrângere, doar învinge, însă de convins nu convinge. De la învingere până la convingere e o cale lungă, poate tot atât de lungă, cât cea de la informaţie la convingere, cât cea de la urechi la inimă.

Ajutaţi-mă să vă pot ajuta.

Asta înseamnă că nu cel care vrea să te ajute te ajută cel mai mult, ci tu eşti cel care poţi să fii ajutat. Dacă eşti deschis spre ajutor te poate ajuta omul de lângă tine şi omul superior ţie; dar dacă nu-l recunoşti superior, ba, dimpotrivă, îl judeci şi-l calci în picioare, atunci nu te poate ajuta, pentru că omul este fiinţa care poate zice nu, şi zice nu!

Dacă tot trebuie să suferim, măcar să nu suferim zadarnic.

Pentru a putea folosi suferinţa spre binele său, omul trebuie să creadă că suferinţa are un sens pentru el, chiar dacă pe moment nu înţelege. De fapt, cel care înţelege şi ştie cum să suporte suferinţa, nu mai suferă.

Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească.

Părintele Arsenie, Dumnezeu să-l odihnească, mi-a spus cândva un cuvânt; de fapt, nu mie, ci unui părinte, pe atunci student la teologie, un cuvânt pe care eu îl socotesc cel mai important cuvânt pe care l-am auzit de la el din câte ştiu că le-a spus şi le-a scris, anume: „Să ai înţelegere faţă de neputinţa omenească”.

Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc.

Avea o putere de sinteză deosebită, o putere de intuiţie şi o putere de a cunoaşte totdeauna esenţialul într-o chestiune. Când îi puneai o problemă, el imediat avea răspunsul. Şi de la el au rămas şi cuvinte scrise, în manuscrisele lui. De pildă, când l-am întâlnit eu pentru prima dată, mi a si spus un cuvânt, o formulă. Zice: „Mă, nu toţi din lume se prăpădesc, nici toţi din mănăstire se mântuiesc”. Deci, avea o posibilitate de a formula ceva.

Nici abuzul, nici refuzul.

În legătură cu sexualitatea în familie, Părintele Arsenie zicea: „Nici abuzul, nici refuzul”.

Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate.

Zicea Părintele Arsenie referindu-se la trup: „Fiecare dintre noi ducem un necredincios în spate”.

Nasteţi-vă sfinţi!

Părintele Arsenie îi îndemna pe oameni să nască sfinţi. Bineînţeles că pentru a naşte sfinţi trebuie să fii sfânt sau trebuie să tragi de tine spre idealul sfinţeniei. Şi când începem să ne ocupăm de noi înşine, putem să ne cunoaştem, să aflăm negativele noastre, să cunoaştem încărcătura dată de alţii şi pusă în noi, s-o rezolvăm; dar aceasta cere timp şi osteneală.

Cu mine de două ori trebuie să se întâlnească omul…

Părintele zicea că de două ori trebuia să se întâlnească omul cu el: o dată când îi spune şi a doua oară la moarte, să-i spună dacă a făcut ce i-a spus. Foarte corect! Ce rost are să meargă, cum merg unii, că să-i spună unul, că să-i spună altul, că un cuvânt de folos, că nu ştiu ce… şi apoi adună la cuvinte de folos şi nu împlineşte nimic!

Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină.

A trecut pe la mine un tânăr care a fost la Părintele Arsenie. Şi ştiind eu că a fost la Părintele Arsenie, zic: „Măi, ce ţi-a spus Părintele Arsenie?”. Şi tânărul acela spune: „Ştiţi ce mi-a spus? Oxigen, glicogen, somn, să-ţi păstrezi hormonii şi să ai concepţie de viaţă creştină”.

Se cunoaşte că Părintele a învăţat medicină şi că de fapt el îşi dădea seama că omul este şi trup, nu e numai suflet. Eu am dat un îndrumar pentru suflet. Părintele vine şi dă ceva pentru trup şi zice: Oxigen. Ce înseamnă asta? Aer cât mai bun, să trăieşti în aer cât mai bun. Glicogen: să ai o hrană raţională, căci numai aşa poţi să ai un echilibru organic. Să ai glicogen, adică zahăr din ficat. Cum? Printr-o hrană raţională, nici mai mult nici prea puţin. După aceea somn. Sunt unii care spun că e destul călugărului să doarmă un ceas. Dacă m-aş întâlni cu acela care a spus aşa, i-aş spune că nu are dreptate. Ştiţi de ce? Pentru că somnul e o binecuvântare de la Dumnezeu şi Părintele şi-a dat seama de lucrul acesta. De curând, am găsit în volumul XI din Filocalie că trebuie să dormi cel puţin şase ore, e mai raţional Sfântul Varsanufie decât cel care a scris în Pateric că e destul să dormi numai un ceas. Şi Părintele Arsenie zicea că cel puţin şase ceasuri de somn continuu. Cel puţin, adică înseamnă şi mai mult. Bineînţeles, nu vreo zece ceasuri, cum dorm unii acuma, vara, se culcă pe la zece şi se scoală a doua zi tot pe la zece. E cam prea mult.

Al patrulea punct: să-ţi păstrezi hormonii, adică să nu faci risipă de energie sexuală. Şi Părintele şi noi care spovedim, întâlnim oameni dărâmaţi prin abuzuri şi, de aceea îndrăznim să spunem: fiţi atenţi, nu faceţi abuz, nu faceţi risipă de energie sexuală.

Şi al cincilea punct: să ai concepţie de viaţă creştină, adică să nu umbli după alte concepţii de viaţă, ştiu eu, yoga, zen şi altele.

Concepţia de viaţă creştină, câtă o avem, ne statorniceşte în gândul şi dorinţa de a ne ridica mai presus de fire, de a îndumnezei firea, prin harul şi îndurările şi iubirea de oameni a lui Dumnezeu. Tocmai de aceea folosim şi resursele fireşti, câte le avem la îndemână: aerul (aerul bun), hrana raţională, somnul şi energia vitală, pe care nu vrem să o risipim pe plăceri, ci vrem s o canalizăm spre binele nostru material şi spiritual. Aşa dorea Părintele Arsenie, care a formulat îndreptarul de viaţă, pe care l-a predat tinerilor şi oricui care vrea să ia aminte la el.