Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

luni, 24 septembrie 2012

Despre libertate. Sf. Siluan Athonitul

De neajuns şi de nedefinit în ceea ce priveşte izvoarele ei, temeiurile ei cele veşnice, viaţa duhovnicească simplă şi una în esenţa ei - nu găsesc cuvinte pentru a o defini. Oarecine ar putea numi acest domeniu “supraconştientul”… însă acest cuvânt este lipsit de înţeles aici nedefinind nimic mai mult decât relaţia dintre conştiinţa reflexivă şi acea lume care se află dincolo de limitele ei.
Trecând din acest domeniu de nedefinit pe tărâmul accesibil observaţiei şi controlului nostru lăuntric, viaţa duhovnicească ni se înfăţişează sub două aspecte, şi anume: ca stare duhovnicească sau trăire şi ca conştiinţă dogmatică. Aceste două aspecte oarecum diferite unul de altul în “întruparea” lor, adică în expresia formală pe care o iau în viaţa de zi cu zi, în realitate constituie una şi aceeaşi viaţă, de nedespărţit. În virtutea acestui fapt, toată lucrarea nevoinţei, toată starea duhovnicească este nedespărţit legată de conştiinţa dogmatică corespunzătoare ei.Având în vedere cele spuse mai sus, am încercat întotdeauna să înţeleg care era conştiinţa dogmatică cu care se lega acea mare rugăciune şi mare plâns al Sfântului Siluan pentru lume.
Dacă este nevoie de a transpune cuvintele Sfântului greu de cuprins în sfânta şi marea lor simplitate într-un limbaj mai accesibil contemporanilor noştri, atunci, în cele ce urmează, nădăjduim să ne apropiem de expresia conştiinţei lui dogmatice.
Sfântul Siluan spunea şi scria că dragostea lui Hristos nu putea să rabde pierzania nici unui om şi că în grija ei pentru mântuirea tuturor, pentru a-şi atinge ţelul, ea alege calea jertfei. “Domnul dă monahului dragostea Sfântului Duh şi din această dragoste monahul se întristează pentru oameni, că nu toţi se mântuiesc. Însuşi Domnul atâta se întrista pentru oameni încât S-a dat pe Sine morţii pe cruce.
Şi Maica Domnului purta aceeaşi durere pentru oameni în inima ei; şi ea, asemenea Fiului ei Cel iubit, tuturor le dorea, din tot sufletul ei, mântuirea. Acelaşi Duh Sfânt L-au dat Domnul Apostolilor şi Sfinţilor Părinţilor noştri şi păstorilor Bisericii.” (“Despre monahi” - Sfântul Siluan).
A mântui, cu adevărat creştineşte, nu este cu putinţă decât prin dragoste, adică cucerind inimile; nici un fel de silire nu-şi poate afle locul aici. În năzuinţa ei de a mântui pe toţi, dragostea se lasă dusă până la capăt, şi pentru aceasta ea îmbrăţişează nu numai omenirea care trăieşte acum pe pământ, ci şi pe cei care au murit, şi însuşi iadul, şi pe cei care mai au încă a se naşte, adică pe întregul Adam. Şi dacă dragostea saltă şi se bucură văzând mântuirea fraţilor, atuncea plânge şi se roagă când vede pierzania lor.
Am întrebat pe Sfântul Siluan: cum poate cineva să iubească toţi oamenii? Şi unde găseşti o asemenea dragoste ca să devii una cu toţi. Acesta a răspuns: “Ca să devii una cu toţi, precum zice Domnul. “Ca toţi una să fie” (Ioan 17, 21) nu avem nevoie să născocim nimic; noi toţi avem o singură fire, şi de aceea, firesc ar fi să iubim pe toţi; iar puterea de a iubi o dă Duhul Sfânt.” Puterea dragostei - este mare şi biruitoare, dar nu până la capăt. Există în fiinţa omului un anume domeniu unde până şi dragostea îşi află o limită, unde până şi ea nu ajunge la plinătatea stăpânirii. Care este aceasta?
Libertatea. Libertatea omului este într-adevăr atât de reală şi atât de mare că nici însăşi jertfa lui Hristos, nici jertfa tuturor celor care au urmat lui Hristos nu conduce în mod necesar la biruinţă.
Domnul a zis: “Şi Eu, de mă voi înălţa pre pământ (adică voi fi răstignit pe cruce), pre toţi voi trage la Mine.” (Ioan 12, 32). Astfel, dragostea lui Hristos nădăjduieşte “pre toţi să tragă la Sine” şi pentru aceasta merge până la iadul cel mai de jos. Dar până şi acestei dragoste desăvârşite şi acestei jertfe desăvârşite, cineva - nu se ştie cine şi de vor fi mulţi sau puţini, iarăşi nu se ştie - poate răspunde cu refuz, chiar şi în planul veşniciei, şi să zică: dar eu - nu vreau”.
Şi acestă înfricoşătoare putere a libertăţii, cunoscută în experienţa duhovnicească a Bisericii, a făcut ca ideea origenistă (că toţi, până şi diavolul, neapărat se vor mântui) să fie respinsă. Nu e nici o îndoială că o conştiinţă origenistă nu poate naşte asemenea rugăciune ca cea a Sfântului Siluan.
Ceea ce Sfântul a cunoscut în clipa în care a văzut pe Hristos era pentru el mai presus de orice îndoială. El ştia că Cel Ce i Se arătase este Domnul Atotţiitorul. El ştia că smerenia lui Hristos şi acea dragoste pe care o cunoscuse şi de care se umpluse până la limita puterii de a le purta erau lucrarea Sfântului Duh - Dumnezeu. El prin Duhul Sfânt ştia că Dumnezeu este dragoste neţărmurită şi milostenie fără margini, şi totuşi, cunoştinţa acestui adevăr nu l-a dus la gândul că “până la urmă, toţi, neapărat se vor mântui”. Conştiinţa putinţei pierzaniei veşnice rămânea adânc întipărită în duhul lui, şi aceasta pentru că în starea de har i se dezvăluie sufletului măsura libertăţii omeneşti.
Esenţa libertăţii absolute constă în aceea că în afara oricărei dependenţe sau constrângeri, în afara oricărei limitări, să îţi determini tu însuţi, în toate, fiinţa proprie. Aceasta este libertatea lui Dumnezeu; omul nu are o astfel de libertate.
Ispita făptuirii libere, zidite în chipul lui Dumnezeu este să îşi zidească ea însăşi fiinţa proprie, să se determine pe sine însăşi în toate, însăşi să devină dumnezeu, şi nu să primească numai aceea ce îi este dat deoarece în aceasta ar simţi o anume dependenţă.
Fericitul Siluan zicea că şi această ispită se biruieşte prin credinţă în Dumnezeu, precum şi orice altă ispită. Credinţa în Dumnezeul cel bun şi milostiv, credinţa că El se află mai presus de orice desăvârşire, atrage harul în suflet şi atuncea nu-şi mai găseşte loc simţământul îngreuietor al dependenţei. căci sufletul iubeşte pe Dumnezeu ca pe Însuşi Tatăl lui şi trăieşte prin El.

Nu-i nevoie sa deznadajduim! Ierom Rafail Noica

“… Sa revin la cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui“. Parintele Sofronie, cand a auzit cuvantul acesta pentru prima oara, a simtit ca acest cuvant era cuvant dumnezeiesc, nu numai pentru Siluan si mantuirea lui, ci pentru o intreaga epoca, pentru toata deznadejdea asta care se infiripa intr-o lume deosebit de deznadajduita, asa cum o cunoscuse el, dupa primul razboi mondial. As vrea sa mai adaug si cuvantul asta: cand zice Dumnezeu “nu deznadajdui!”, pe multi i-am vazut incordandu-se peste masura - ca deja erau prea stresati -: cum sa ma tin sa nu deznadajduiesc, sa nu-L supar pe Dumnezeu? Nu, fratilor, nu despre asta e vorba, nu interzice Dumnezeu deznadejdea, dar ne spune ca … nu-i nevoie! Nu-i nevoie sa deznadajduim!
Cand nu mai poti, cand innebunesti… cum i-a zis parintele Sofronie unui pustnic: “du-te si fa-ti o ceasca cu ceai“. Sau cum i-a zis Sfantul Isaac Sirul unui pustnic: “cand simti gandurile de hula ca te biruiesc, inveleste-te in mantia ta si culca-te“. Zic eu pe limba noastra moderna: “Trage un pui de somn“, refa-te trupeste si, dupa aia, cand iti refaci puterile, continui… Parintele Sofronie i-a impartasit acelui pustnic ceea ce traia el, vazandu-i starea duhovniceasca in care era (acela ceruse un cuvant de mantuire) - el tocmai il gazduia, ii pregatise un ceai, niste biscuiti si ce-avea el acolo. Si-i zice pustnicului: “Traieste-ti deznadejdea pana la capat. Cand simti ca te apropii de a cadea in prapastie, du-te si fa-ti un ceai“. Adica: mangaie-te. Si cand te intaresti, poti sa continui. Asa cum facea si el. Continui in ce fel? Stiind ca exista pe undeva, inca necunoscuta mie, o Pronie dumnezeiasca, pe care astept s-o vad (…)
In cele mai cumplite momente ale vietii nu numai ca nu este cazul sa deznadajduim, sa dam drumul oricarei nadejdi si sa ne dam mortii, ca sa ne incuiem in acea deznadejde; dar, mai mult: de multe ori, poate de fiecare data, cele mai cumplite ale vietii noastre sunt, potential, cele mai pretioase. Ala e momentul cand trebuie inca o clipa sa tii… Gandeste-te la chipul marinarului care a fost prins pe puntea corabiei de un val care navaleste peste corabie si pentru o secunda sau doua puntea corabiei va fi sub mare: pai, ala-i momentul sa dai drumul la bara? Nu, nu e nici macar momentul in care sa incerci sa fugi ca sa-ti “castigi” cabina. Nu, ci ala-i e momentul in care trebuie un singur lucru: sa tii bara! Si-ti tii si respiratia pana cand trece valul. Cand se ridica apoi corabia deasupra valurilor, atunci poti sa te duci, tusti, in cabina, daca e cazul… Deci in momentele cele mai grele, cele mai sfasietoare si tragice ale vietii noastre, momentele alea sunt, potential cele mai pretioase (…)
Am vorbit de viata noastra personala, dar (e valabil si pentru) viata noastra mondiala. Ca vorbim de perioada eshatologica, adica perioada sfarsitului...(…) Banuiesc ca aceasta perioada, oricat de tragica…, ba nu: cu cat mai tragica, cu cat mai sfasietoare este cu atat mai pretioasa, nu numai pentru viata noastra personala, dar si adamic, istoric. Ce va fi? Vom vedea, dar noi traim cu nadejde in Dumnezeul nostru. Si cerem lui Dumnezeu ca ceea ce nu poate face omul, sa cultive El in noi, dupa cuvantul Lui: “Ceea ce este cu neputinta omului, este cu putinta lui Dumnezeu“. Si mai mult ca oricand trebuie sa intetim rugaciunea asta: “Doamne, vino si salasluieste in mine si Tu insuti lucreaza in mine cele bineplacute Tie!“. Si dintre “cele bineplacute” de care avem nevoie astazi este vorba de o credinta care sa ne sprijineasca prin niste evenimente, vedem, poate din ce in ce mai cumplite, din ce in ce mai de necrezut. Nu numai ca nu este clipa sa deznadajduim, ci acum este momentul in care trebuie sa tinem “bara” mai mult ca orisicand, pana va trece valul. Cine stie cum si in ce fel? Dar esentialul este cuvantul: “Tine-ti mintea in iad si nu deznadajdui” (…)
Cu Revolutia industriala si cu Primul Razboi Mondial incepe o alta lume. Si in lumea asta incercam, cat putem si noi, sa traim cum au trait Parintii nostri. Cat putem: multam Tie, Doamne,… cat nu putem: …rabdare! Si cum zicea parintele Cleopa: rabdare, rabdare, rabdare… Domnul sa va dea si sa ne dea la toti o oarecare tainica mangaiere dumnezeiasca, cu care poti sa treci! Mangaierea marinarului care stie ca valul ala va trece, doar acum una sa stiu: sa tin bara asta...”.

miercuri, 19 septembrie 2012

TINEREA DE MINTE A RAULUI – CANCER DUHOVNICESC. Predica Parintelui Sofian despre manie, rautate ascunsa si iertare

“Frati crestini,

Ne aflam, cu ajutorul lui Dumnezeu, catre sfarsitul celei de-a treia saptamani a Postului mare. Sfintii Parinti, si noi urmand cuvantul lor, amintim mereu ca postul nu insemneaza numai abtinerea de la anumite mancaruri de dulce, carne sau lactate. Unii tin foarte mult la aceasta si este bine ca tin, insa nu este suficient. Totdeauna adaugam la un post fizic de alimente —[...]— in acelasi timp dublura lui care este esentiala, postul de rele. Sa postesti cu toata fiinta ta, adica si ochii, si mintea, si gura, si mainile, si picioarele, toate sa fie oprite de la rele. Daca acest post sufletesc se poate uni cu celalalt, trupesc, atunci e tot ceea ce vrea Dumnezeu de la noi. Iar daca este numai post trupesc, si celalalt sufletesc este neglijat, atunci zadarnica-i postirea noastra, ne trudim, dar fara plata.


Sa ne gandim foarte bine la acest lucru, pentru ca fiecare avem nevoie de Dumnezeu. Sunt imprejurari in viata, cand oamenii, cu adevarat, nu ne pot ajuta si atunci tasnim in sus cu mintea si cu inima si spunem: „Doamne, ajuta-ne”! Si ne ajuta Dumnezeu daca suntem pe calea Lui. Daca ne facem de cap si facem numai rele, vorbim ce nu trebuie si facem numai rautati, atunci Dumnezeu nu asculta rugaciunea noastra, asa cum spune undeva sfantul apostol Iacov1. Nu sunteti ajutati si nu sunteti ascultati, pentru ca va rugati rau, cereti niste lucruri care nu va folosesc cu adevarat sau cereti de la Cineva pe care-L dispretuiati pana atunci. Numai cand ai nevoie tipi la El la rugaciune, iar dupa aceea iti duci viata obisnuita, adeseori pacatoasa.

In legatura cu aceasta, este bine sa luam seama la patimile care rascolesc si tulbura viata noastra launtrica. Tulburati fiind cu noi insine, tulburam si pe cei din jurul nostru si viata adeseori este un iad, aceasta viata pamanteasca [cu] scandaluri in familie, in ateliere, in fabrici, peste tot, fel de fel de conflicte din cauza ambitiilor, a maniei, a nervilor nestapaniti si asa mai departe. Si de aceea este bine ca, in aceasta perioada a postului, cine poate tine postul de alimente, foarte bine, sa-l tina, insa sa fie dublat numaidecat de postul acesta sufletesc, de luare aminte la tot ceea ce tulbura viata dinlauntru si viata noastra din afara.

manieUna dintre patimile care ne bantuie viata noastra este mania si cearta, conflictele care ajung uneori la niste stadii foarte inaintate. Ca urmare a maniei, daca nu reusim sa ne impacam in aceeasi zi cand ne-am certat cu cineva, apoi se asaza in noi o patima foarte periculoasa: tinerea de minte a raului. Si mergi cu aceasta tinere de minte a raului (…), nu te poti ruga, esti mereu in dialog cu acela cu care te-ai certat. Si de fapt si celalalt este suparat pe tine si are si el manie. Ori se uita in alta parte, ori se uita in jos, ii e jena sau ii e scarba sa se uite la tine, ca l-ai jignit — si tu la fel. Aceasta patima care se numeste, tinerea de minte a raului este un rod indracit al maniei.

Despre aceasta doresc sa va citesc din sfantul Ioan Scararul. Am in fata Filocalia, volumul IX, in care sfantul Ioan Scararul — acest mare psiholog duhovnicesc, acest Parinte care a trait in veacurile VI-VII in vremea noastra crestina — a analizat, ca nici un psihiatru din zilele noastre, sufletul omenesc si persoana omeneasca si a surprins cele mai fine cute din viata launtrica a oamenilor si de aceea a fost atent la aceasta patima de care vorbim acum, tinerea de minte a raului. El spune asa, incepand Cuvantul IX:

„Virtutile cuvioase se aseamana scarii lui Iacov, iar patimile necuvioase lantului cazut de pe verhovnicul Petru. Cele dintai“, adica virtutile, „legandu-se una de alta, urca pe cel ce le voieste catre cer, iar cele de-al doilea se nasc una pe alta si se strang una pe alta“ — adica relele. Pentru ca faci rele, minti, urasti, furi si alte patimi, multe toate, se strang ca niste lanturi in jurul tau, esti ca un rob adevarat. Daca faci bine, daca faci virtutile acestea, cum le numesc sfintii Parinti atunci se libereaza launtrul de aceasta otrava a patimilor, devii din ce in ce mai luminos, mai linistit si simti ca te rogi, simti ca Cineva te ocroteste, simti ca ai un Stapan care oricand te poate ajuta.

„Am auzit ca tinerea de minte a raului este numita fiica a (…) maniei, venind acum vremea, sa spunem ceva si despre ea”.

Ţinerea de minte a raului este sfarsitul la care duce mania, rodul maniei, “pazitoarea pacatelor” [...], „urarea dreptatii, pierzania virtutilor,...“ – ca aceasta mananca, asa cum mananca cancerul celulele din noi, tot asa mananca aceasta tinere de minte a raului virtutile, fapta cea buna, si a noastra si a altora

— „…urarea dreptatii, pierzania virtutilor, veninul sufletului, viermele mintii, rusinea rugaciunii…” —

de ce rusine? Pentru ca te rogi sa te ierte si tu nu ierti! Si trebuie sa-ti fie rusine sa ceri iertare cand tu esti rau cu aproapele tau — „...curmarea cererii...” — pentru ca atunci cand te rogi, ceri sa taie aceasta cerere a ta. N-ai dreptul sa fii iertat, daca tu nu ierti

„…instrainarea iubirii, piron infipt in suflet, simtire neplacuta, iubita ca o dulceata a amaraciunii, un pacat neincetat, o neadormita faradelege, o rautate de fiecare zi. Una si aceeasi”,

adica tinerea de minte a raului,

„e o patima intunecata si urata, din acelea care se nasc, dar nu nasc. De aceea nu voim sa spunem despre ea prea multe. Cel ce si-a oprit mania, a ucis tinerea de minte a raului, caci atat cat traieste tatal are loc nasterea de prunci”,

… cat traieste mania in noi, si tinerea de minte a raului dureaza. De aceea sfintii Parinti si chiar sfantul Ioan Scararul in alt loc spune asa:

„Intr-un conflict, cand te manii cu cineva, stapaneste-ti primul cuvant, sa nu spui primul cuvant“.

Infuriat si incarcat de nervi cum esti, daca spui primul cuvant, dezlantui altul mai grav de la celalalt, tu ii spui inca unul mai puternic, si conflictul creste ca un foc, ca un incendiu si-i foarte greu sa-l stingi. Se adanceste mereu, conflictul creste si aceasta manie, si cearta, si ura dureaza, nu poti sa le repari in aceeasi zi.

„Cand, nevoindu-te mult, nu poti scoate ghimpele cu totul” — acest ghimpe al tinerii de minte a raului — „ploconeste-te in fata dusmanului tau macar cu gura, ca rusinandu-te de fatarnicia fata de el, sa-l iubesti in chip desavarsit, impins de constiinta ca de foc.

Te vei cunoaste pe tine izbavit de “putreziciunea aceasta“, tinerea de minte a raului, „nu cand te vei ruga pentru cel care te-a suparat“ — fiti atenti aici — „nici cand il vei rasplati cu daruri, nici cand il vei aduce la masa, ci cand, afland ca a cazut intr-o nenorocire sufleteasca ori trupeasca, vei suferi si vei plange ca pentru tine insuti“. Acesta este un atribut al dragostei, despre care vorbeste sfantul apostol Pavel in capitolul 13 din [Epistola intaia catre] Corinteni. Sa suferi impreuna cu cel ce sufera, chiar daca-ti este dusman. Daca suferi cu el si te rogi pentru el cand e intr-un mare necaz, l-ai vindecat si pe el, si pe tine insuti.

„Cel care se linisteste tinand minte raul, are incuibata in sine o vipera purtatoare de venin ucigator“.

Aducerea aminte a Patimilor lui Iisus va tamadui sufletul ce tine minte raul, rusinandu-l puternic cu a lui Lui netinere de minte a raului.

“In lemnul putred se prasesc carii”. Nu stiti? „Si purtarile blande si in chip mincinos linistite au lipite de ele ura nebuna“. Te porti frumos, zambesti, insa tii minte raul ce-ti vine dinlauntru. Spune undeva psalmistul David: „Cuvintele lor sunt line si blande, dar taie ca niste sabii [sageti, n.n.]“2, deci e o pace mincinoasa in sufletul tau, o politete din aceasta… Zambesti, dar esti oricand gata sa-i bagi [celuilalt] pumnalul in inima. „Cel ce o leapada pe aceasta” (tinerea de minte a raului) „a aflat iertare, dar cel care se lipeste de ea, se va lipsi de indurarea lui Dumnezeu.

Unii s-au predat pe ei ostenelilor si sudorilor pentru a dobandi iertare. Dar cel ce nu tine minte raul a luat-o inaintea acestora, daca-i adevarat cuvantul «iertati repede si vi se va ierta din belsug»3” — spune undeva sfantul apostol si evanghelist Luca. Deci secretul acesta este: a te impaca cu dusmanul tau chiar in ziua aceea. „Sa nu apuna soarele in mania voastra“4 , asa ne sfatuiesc sfintele Scripturi. Sa nu apuna soarele in mania voastra, si atunci e gonita si tinerea de minte a raului dinlauntrul nostru si se normalizeaza raporturile intre mine si tu, si celalalt.

„Netinerea de minte a raului este semnul adevaratei pocainte, iar cel ce tine dusmanie si pare ca se pocaieste, este asemenea celui caruia i se pare ca alearga in vis“.

Poate ati avut in vis asemenea situatii, in care va pomeneati ca alergati, fugeati speriati de cineva, si cand va trezeati, erati in pat. Cam asa este cel care vrea sa tina dusmanie si pare ca se pocaieste, se imblanzeste la chip, insa tine dusmanie in el. Este ca acela caruia i se pare ca alerga in vis.

„Am vazut pe unii ce tineau minte raul, indemnand pe altii sa nu tina minte raul. Si rusinandu-se de propriile lor cuvinte, au pus si ei capat patimii acesteia“.

Mai usor era a zice, decat a face.

„Sa nu socoteasca nimeni aceasta intunecime ca o patima usoara, trecatoare, caci de multe ori ea obisnuieste sa se intinda pana la barbatii cei duhovnicesti.”

Si ultimul paragraf, scurt:

„a fost treapta a noua aceasta, cel ce a castigat-o poate sa ceara de acum cu indraznire dezlegare gresalelor de la Domnul, Mantuitorul nostru Iisus Hristos“.

Amin”