Epistola Intâi către Corinteni a Sf. Apostol Pavel, Cap.1, v 17-31.
17.
Caci Hristos nu m-a trimis ca sa botez, ci sa binevestesc, dar nu cu
intelepciunea cuvantului, ca sa nu ramana zadarnica crucea lui Hristos.
18. Caci cuvantul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mantuim, este puterea lui Dumnezeu.
19. Caci scris este: “Pierde-voi intelepciunea inteleptilor si stiinta celor invatati voi nimici-o”.
20.
Unde este inteleptul? Unde e carturarul? Unde e cercetatorul acestui
veac? Au n-a dovedit Dumnezeu nebuna intelepciunea lumii acesteia?
21. Caci de vreme ce intru intelepciunea lui Dumnezeu lumea n-a cunoscut prin intelepciune pe Dumnezeu, a binevoit Dumnezeu sa mantuiasca pe cei ce cred prin nebunia propovaduirii.
22. Fiindca si iudeii cer semne, iar elinii cauta intelepciune,
23. Insa noi propovaduim pe Hristos cel rastignit: pentru iudei, sminteala; pentru neamuri, nebunie.
24. Dar pentru cei chemati, si iudei si elini: pe Hristos, puterea lui Dumnezeu si intelepciunea lui Dumnezeu.
25. Pentru ca fapta lui Dumnezeu, socotita de catre oameni nebunie, este mai inteleapta decat intelepciunea lor si ceea ce se pare ca slabiciune a lui Dumnezeu, mai puternica decat taria oamenilor.
26.
Caci, priviti chemarea voastra, fratilor, ca nu multi sunt intelepti
dupa trup, nu multi sunt puternici, nu multi sunt de bun neam;
27. Ci
Dumnezeu Si-a ales pe cele nebune ale lumii, ca sa rusineze pe cei
intelepti; Dumnezeu Si-a ales pe cele slabe ale lumii, ca sa le rusineze
pe cele tari;
28. Dumnezeu
Si-a ales pe cele de neam jos ale lumii, pe cele nebagate in seama, pe
cele ce nu sunt, ca sa nimiceasca pe cele ce sunt,
29. Ca nici un trup sa nu se laude inaintea lui Dumnezeu.
30.
Din El, dar, sunteti voi in Hristos Iisus, Care pentru noi S-a facut
intelepciune de la Dumnezeu si dreptate si sfintire si rascumparare,
31. Pentru ca, dupa cum este scris: “Cel ce se lauda in Domnul sa se laude”.
Iată mai jos viața unui Iov al vremurilor de pe urmă când
nimeni nu mai credea că poate exista așa ceva. Iată că în viața acestui
„olog” se întrevede mântuirea și fericirea Raiului. Deși „olog” în trup,
incredibil aun mare atlet al lui Hristos, un bărbat a cărui bărbîție va
dăinui în veșnicie. Dar să parcurgem cu pioșenie povestea vieții
acestui sfânt și să privim noblețea sufletului său în aceste vremuri
atât de tulburi și să vedem cum Domnul prin cele părute slabe ale lumii
întrevedem pe unul din marii bărbați ai Rusiei de atunci:
Exista oameni a caror soarta, chiar din primele clipe de viata, trece
dincolo de puterea de intelegere a unui muritor de rand. Inca din
momentul nasterii par a purta pecetea unui destin calauzit de un har
nepretuit: cel al credintei. Viata li se asterne lin si clar, fara
sovaiala, fara ezitari. Ei merg inainte, catre lumina, fara sa se abata
din drum.
Un asemenea om s-a nascut, in urma cu mai bine de 150 de
ani, intr-un sat din vestul Rusiei, in regiunea Samara. Viata lui
Grigorii Juravlev pare o intruchipare perfecta a expresiei “puterea lui
Dumnezeu in cei neputinciosi se desavarseste”. Caci nefericitul copil,
desi nascut cu o malformatie cumplita, a fost unul din cei mai fericiti
oameni de pe pamant.
i poate nu gresim daca afirmam ca Grigorii
Juravlev a trait asa cum este de datoria oricarui crestin sa o faca. El a
trait pentru a implini darurile prin care Creatorul vorbeste in
alcatuirea fiecarui om: a trait in bunatate, in dreptate, in adevar si
in credinta. Tocmai pentru ca soarta lui sa nu fie uitata, el a fost
harazit cu un talent ce nu este dat tuturor: acela de a picta. El a
slefuit pana la perfectiune acest talent si l-a inapoiat Creatorului.
Predictiile unui preot de tara!
Grigorii
s-a nascut fara maini si picioare, in anul 1858, in satul Utevka. In
vremea aceea mai existau oameni care inca traiau cu frica lui Dumnezeu
si nu ucideau copiii care se nasteau schiloditi, asa cum se intampla
uneori.
In izba din barne de lemn, mama lui Grigorii si-a plans
durerea si s-a rugat pentru pruncul atat de chinuit pe care il adusese
pe lume. Unchiul Ioachim a sfatuit-o sa dea copilul tiganilor:
“Ce
copil este asta, fara maini, fara picioare, doar gura are! Nu are loc
in lumea asta. Doar tiganii, la iarmaroc, pot scoate ceva bani cu el! Ii
va fi mai bine acolo.” Dar mama lui Grigorii nu a putut savarsi un asemenea pacat.
“Trebuie sa aiba o familie. Domnul nu ne va abandona!”.
Preotul satului a botezat copilul dupa toate randuielile si le-a spus parintilor cu blandete:
“Domnul
s-a uitat la robul sau si lumina a pogorat in sufletul acestui copil.
Gura nu ne este data doar pentru a manca, ci cu ea se pot savarsi multe
lucruri minunate.
Desi pare neajutorat acum, cu aceasta gura, el va va hrani pe toti!”.
“Aceasta icoana a fost pictata in intregime cu dintii”
Timpul a trecut si Grisa, in ciuda handicapului sau, a crescut vesel si plin de viata.
Din
suferintele lui fizice i s-au nascut in inima cele mai duioase
sentimente, iar in ratiunea lui au incoltit cele mai ascutite ganduri.
Mintea lui aparent imatura a patruns in esenta lucrurilor si a
evenimentelor.
Oamenii erau impresionati de faptul ca baiatul niciodata nu se simtea descurajat, ii placea sa cante si sa glumeasca!
Bunicul il ducea pe umeri in fiecare duminica la biserica, iar Grisa se uita la icoane zambind si spunea:
“Vreau si eu sa fac asta”. Bunicul suferea cand auzea glasciorul sau nevinovat.
Il inchina, il ajuta sa sarute icoanele, il mangaia pe cap si pleca abatut spre casa.
Dar
Grisa prinsese drag de preot si de icoanele care luminau biserica. Cand
il scoteau pe tapsan, la aer, copilul, spre mirarea tuturor oamenilor,
se rostogolea la vale, condus de o forta irezistibila, pana in Casa
Domnului. Statea acolo ore in sir si cerceta atent fiecare chip de
sfant, fiecare scena din Biblie, pictata pe peretii bisericii.
Cu penelul in dinti.Intr-o
zi, pe cand era in curtea din fata casei, Grisa s-a tarat pe burta, a
apucat in dinti un betisor si a inceput sa deseneze in praf tot ce
vedea. Desenele lui erau extrem de expresive si patrundeau intr-un mod
straniu in esenta lucrurilor. El vedea ceva ce altii nu vedeau. Atunci
bunicul l-a dus la scoala si Grisa, cu o rabdare si vointa neomeneasca, a
invatat sa scrie, cu creionul in dinti.
A urmat cursurile scolii din sat, pana la moartea bunicului sau.
Acum nu mai avea cine sa il care la scoala, iar Grigorii a inceput sa studieze acasa, singur.
Pentru
ca era primul din clasa si pentru ca era inzestrat cu un talent
deosebit, invatatorul a mers la guvernatorul regiunii Samara pentru a-i
solicita ajutorul.
Astfel a ajuns Grisa la gimnaziul din Samara, unde a devenit un elev remarcabil.
Pentru
ca avea un suflet bun si o minte sclipitoare, colegii il ajutau,
inconjurandu-l cu afectiune. Pe langa cursurile gimnaziale, Grigorii a
avut norocul sa fie ucenic in atelierul unui iconar vestit din oras.
Cand
a intrat pentru prima data in atelier si a simtit mirosul de ulei de
in, de lemn si lac, Grigorii a avut sentimentul ca aici este acasa.
Inceputul a fost greu, maestrul iconar fiind foarte exigent si riguros.
Treptat, cu pensula in dinti, Grigorii a invatat
“alfabetul” picturii icoanelor.
Dupa
cativa ani, a sustinut in atelier un examen de absolvire. Trebuia sa
realizeze o icoana destul de complexa, in cateva ore. Pentru el, o
asemenea lupta cu timpul insemna o incordare cumplita: lacrimi i se
scurgeau pe obraji, iar gatul si ceafa il dureau ingrozitor. Dupa trei
ore de munca titanica, Grisa terminase icoana.
Ochii sai inrositi de durere exprimau o fericire suprema. Era o adevarata capodopera!
Profesorul iconar a privit lucrarea si a dat aprobator din cap. In acelasi moment, Grisa s-a prabusit pe podea intr-un
spasm
al musculaturii. Tinea pensula intre dintii pe care nu putea sa-i
desclesteze.A fost nevoie sa se aduca prosoape fierbinti pentru a-i
scoate penelul din gura.
Profetiile preotului de la nasterea sa incepeau sa capete contur.
La
22 de ani, Grigorii s-a intors in Utevka sa natala, unde a inceput sa
picteze icoane la comanda, pentru boierii bogati. Veneau oameni din
toate colturile Rusiei, iar unii plateau bani grei pentru o asemenea
opera de arta.
Se spunea ca Grigorii are har de la Dumnezeu si ca
icoanele sale sunt miraculoase, pentru ca fara ajutorul Domnului nici un
om nu poate picta cu gura, atat de frumos.
In prezent s-au
descoperit icoane ale artistului chiar si in afara granitelor tarii. Una
dintre ele a fost gasita intamplator, in 1985, in Bosnia. Pe verso,
semnat de iconar, sta scris:
“Aceasta icoana a fost
pictata in intregime cu dintii de catre taranul fara maini si picioare,
Grigorii Juravlev, din satul Utevka, regiunea Samara”.
Exista o inregistrare in arhivele orasului Samara conform careia, in
1884, Juravlev a apelat la guvernatorul orasului, acelasi care il
ajutase sa isi termine studiile.
Realizase
o icoana a Sfantului Nicolae si dorea sa o ofere tareviciului Nicolae,
viitorul tar. Astfel, prin intermediul guvernatorului, el a trimis
tarului o scrisoare:
“Inaltimea Voastra Imperiala, va scrie Grigorii Juravlev cu umilinta si smerenie…
Doresc
sa Va aduc plocon o icoana a Sfantului Nicolae, pe care eu singur am
pictat-o cu gura si nu cu mana, pentru ca din nastere nu am maini si
picioare.
Am zamislit aceasta icoana sub obladuirea Domnului care, in bunatatea Lui, mi-a permis intrarea in aceasta lume.
Desi
schilod, El m-a slobozit si m-a mantuit de la nefiinta. Si m-a
inzestrat cu un dar. Prin miscarile gurii, savarsesc aceasta arta,
potrivit poruncii Domnului.”
Impresionat, tarul Alexandru al III-lea l-a invitat pe Grigorii Juravlev la palatul imperial din Sankt Petersburg.
Aici, pictorul a realizat un portret al familiei Romanov.
Tarul a fost atat de fascinat de lucrarea realizata, incat i-a oferit artistului o pensie lunara pe viata de 25 de ruble de aur.
Din
ordin imperial, Grigorii a primit si o troica pentru a se putea
deplasa, dar in marinimia lui, acesta a oferit-o comunitatii satului.
Mereu vesel si puternic, Grigorii ii sustinea si ii ajuta cat putea, in
acele vremuri de restriste.
MartiriulIn
anul urmator vizitei la palat, in locul bisericii modeste din satul
Utevka a inceput constructia unui maret templu de piatra, catedrala
Sfanta Treime, sub supravegherea directa a lui Grigorii Juravlev.
Dupa planurile sale s-au realizat toate frescele, iar el s-a oferit sa picteze peretii si cupola bisericii.
Zile in sir a petrecut, ajutat de fratele lui, Afanasie, pentru a realiza fresca
“Miracolul aparitiei Sfintei Treimi de la stejarul din Mamvri al patriarhului Avraam”.Aceasta imagine este o copie fidela a celebrei icoane a lui Andrei Rubliov.
Cumplit
de grea a fost munca la cupola bisericii. Tema religioasa a fost aleasa
de catre pictor: Sfanta Treime si cei sapte arhangheli. Sub tavan,
atarnat in chingi, Grigorii lucra sfarsit de oboseala si durere.
Pe
spate, intre omoplati, avea rani adanci, ca niste stigmate. Vopseaua ii
cursese in ochi si Grigorii aproape si-a pierdut vederea. Buzele i s-au
crapat, iar dintii din fata i s-au macinat.
Strigatul in rugaciune catre Maica Domnului i-a dat forta de a desavarsi aceasta teribila lucrare.
Cand se aseza seara la masa, nu putea manca de durere, iar familia ii spunea:
“Esti un martir Grisa, esti martirul nostru!”.Si
asa, zi dupa zi, luna dupa luna, an dupa an, cu credinta, smerenie si
sacrificiu de sine, Grigorii a reusit sa finalizeze interiorul
bisericii. In 1892, Biserica Sfanta Treime a fost sfintita.
Toti
locuitorii satului Utevka au asistat cu piosenie la prima slujba de
preamarire a Domnului Dumnezeu si s-au rugat pentru cel care muncise cu
toata forta credintei sale la desavarsirea acestei lucrari.
Iata omul!In 1916, in timpul Primului Razboi Mondial, Grigorii a cazut intr-o stare de tristete profunda.
Bolnav
fiind, el a avut o revelatie: in curand vor veni vremuri grele, cand
nimeni nu va mai avea nevoie de el si nici de icoanele lui. La scurt
timp, predictia lui s-a adeverit.
Secolul XX a fost pentru Rusia unul al durerii, al crimelor monstruoase, al autodistrugerii, toate generate de un ateism feroce.
Insa
satul Utevka, din districtul Neftegorsk, parea sa fi fost mangaiat si
ocrotit de pronia milostiva impotriva urgiilor nemiloase ale
comunismului.
Aici, ca printr-un miracol ceresc, biserica a supravietuit, desi peste tot bisericile erau daramate in mod barbar.
In 1934, autoritatile sovietice au demolat turnul-clopotnita.
Icoanele din biserica au fost smulse de pe pereti si duse in cimitir, pentru a fi incendiate.
In aceeasi noapte, localnicii au reusit sa sustraga icoanele si sa le ascunda.
Astfel a fost salvata o mare parte din creatia artistului, care acum apartine patrimoniului national.
Slava
Domnului, Grigorii nu a mai vazut dezastrele si instrainarea care s-au
abatut asupra Rusiei. El a murit inainte de inceperea revolutiei
bolsevice. A fost ingropat in curtea bisericii unde isi revarsase
preaplinul harului sau, silindu-si trupul vlaguit sa il asculte cu
pretul unei suferinte de neinchipuit. Se odihneste vegheat de chipurile
sfintilor pe care le-a zugravit cu atata maiestrie, incat par a fi
tesute din raze de soare.
La mormantul lui este o cruce simpla, pe care sta scris:
“Ecce homo” – “Iata omul”.
Acestea sunt cuvintele lui Pilat din Pont, la vederea chinurilor
Mantuitorului Iisus, si pot fi repetate, cu indreptatire, la capatul
unui destin neasemuit, ca cel al lui Grigorii Juravlev.
Astazi, in
biserica arde flacara nestinsa a credintei, sub privirile ocrotitoare
ale sfintilor zugraviti pe pereti. In ultimii ani, locuitorii regiunii
au donat bisericii icoanele mostenite de la stramosi, icoane pictate de
Grigorii Juravlev.
Din
Kazahstan s-a adus icoana “Sfintii Chiril si Metodiu”, iar de la
Moscova va sosi icoana “Sfantul Leon, Papa al Romei”. Preotul paroh
actual, Anatolii Kopaci, a depus eforturi mari pentru restaurarea
bisericii, monument de patrimoniu, si pentru a aduce in satul natal al
pictorului intreaga sa opera.
Parintele Anatolii a supus atentiei
Bisericii ruse canonizarea lui Grigorii Juravlev, pentru sfintenia
vietii lui si virtutile savarsite pana la eroism si sacrificiu de sine.