Școala Parohială "Sf. Stelian- ocrotitorul copiilor"

luni, 12 august 2013

ROST… de Dan Puric





"Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri."


 Când te desparți din vina ta, încerci o vreme să te lupți cu ireversibilul, îți dai seama că n-are sens, te lamentezi de formă și renunți. Când te desparți din vina celuilalt, ai nevoie de o perioadă de timp ca să înțelegi ce s-a întâmplat. Iei povestea de la capăt, pas cu pas, și te chinui să pricepi ce n-a fost bine și unde ar fi trebuit ca lucrurile să apuce pe alt drum. La fel se întâmplă și atunci când te desparți de țara ta. Dezamăgit, înșelat, mânios, îndurerat. Nu ți-e usor s-o lași. Țara și mama nu ți le alegi. Te așezi pe celălalt mal al lumii și cauți răspunsul: ce s-a întâmplat cu țara mea de-am fost nevoit s-o părăsesc. României i-a dispărut rostul. E o țară fără rost, în orice sens vreți voi. O țară cu oameni fără rost, cu orașe fără rost, cu drumuri fără rost, cu bani, muzică, mașini și țoale fără rost, cu relații și discuții fără rost, cu minciuni și înșelătorii care nu duc nicăieri. Există trei mari surse de rost pe lumea asta mare: familia, pământul și credința.

Bătrânii. România îi batjocorește cu sadism de 20 de ani. Îi ține în foame și în frig. Sunt umiliți, bruscați de funcționari, uitați de copii, călcați de mașini pe trecerea de pietoni. Sunt scoși la vot, ca vitele, momiți cu un kil de ulei sau de mălai de care, dinadins, au fost privați prin pensii de rahat. Vite slabe, flămânde și bătute, asta au ajuns bătrânii noștri. Câini ținuți afară iarna, fără măcar o mână de paie sub ciolane. Dar, ce e cel mai grav, sunt nefolosiți. O fonotecă vie de experiență și înțelepciune a unei generații care a trăit atâtea grozăvii e ștearsă de pe bandă, ca să tragem manele peste. Fără bătrâni nu există familie. Fără bătrâni nu există viitor

Pământul. Care pământ? Cine mai e legat de pământ în țara aia? Cine-l mai are și cine mai poate rodi ceva din el? Majestatea Sa Regele Thailandei susține un program care se intitulează “Sufficiency Economy”, prin care oamenii sunt încurajați să crească pe lângă case tot ce le trebuie: un fruct, o legumă, o găină, un purcel. Foarte inteligent. Dacă se întâmplă vreo criză globală de alimente, thailandezii vor supraviețui fără ajutoare de la țările “prietene”. La noi chestia asta se numește “agricultură de subzistență” și lui tanti Europa nu-i place. Tanti Europa vrea ca țăranii să-și cumpere roșiile și șoriciul de la hypermarketuri franțuzești și germane, că d-aia avem UE. Cântatul cocoșilor dimineața, lătratul vesel al lui Grivei, grohăitul lui Ghiță până de Ignat, corcodușele furate de la vecini și iazul cu sălcii și broaște sunt imagini pe care castrații de la Bruxelles nu le-au trăit, nu le pot înțelege și, prin urmare, le califică drept niște arhaisme barbare. Să dispară! Din bețivii, leneșii și nebunii satului se trag ăștia care ne conduc acum. Neam de neamul lor n-a avut pământ, că nu erau în stare să-l muncească. Nu știu ce înseamnă pământul, câtă liniște și câtă putere îți dă, ce povești îți spune și cât sens aduce fiecărei dimineți și fiecărei seri. I-au urât întotdeauna pe cei care se trezeau la 5 dimineața și plecau la câmp cu ciorba în sufertaș. Pe toți gângavii și pe toți puturoșii ăștia i-au făcut comuniștii primari, secretari de partid, șefi de pușcării sau de cămine culturale. Pe toți ăștia, care au neamul îngropat la marginea cimitirului, de milă, de silă, creștinește.

Credinta. O mai poartă doar bătrânii și țăranii, câți mai sunt, cât mai sunt. Un strai vechi, cusut cu fir de aur, un strai vechi, greu de îmbrăcat, greu de dat jos, care trebuie împăturit într-un fel anume și pus la loc în lada de zestre împreună cu busuioc, smirnă și flori de câmp. Pus bine, că poate îl va mai purta cineva. Când or sa moară oamenii ăștia, o să-l ia cu ei la cer pe Dumnezeu. Avem, în schimb, o variantă modernă de credință, cu fermoar și arici, prin care ți se văd și țâțele și portofelul burdușit. Se poartă la nunți, botezuri și înmormântări, la alegeri, la inundații, la sfințiri de sedii și aghesmuiri de mașini luxoase, la pomenirea eroilor Revoluției. Se accesorizează cu cruci făcute în grabă și cu un “Tatăl nostru” spus pe jumătate, că trebuie să răspunzi la mobil. Scuze, domnu’ părinte, e urgent. Fugim de ceva ca să ajungem nicăieri. Ne vindem pământul să facă ăștia depozite și vile de neam prost pe el. Ne sunăm bunicii doar de ziua lor, dacă au mai prins-o. Bisericile se înmulțesc, credincioșii se împuținează, sfinții de pe pereți se gândesc serios să aplice pentru viză de Canada . Fetele noastre se prostituează până găsesc un italian bătrân și cu bani, cu care se mărită. Băieții noștri fură bancomate, joacă la pokere și beau de sting pentru că știu de la televizor că fetele noastre vor bani, altfel se prostituează până găsesc un italian bătrân cu care se mărită. Părinții noștri pleacă să culeagă căpșuni și să-i spele la cur pe vestici. Iar noi facem infarct și cancer pentru multinaționalele lor, conduse de securiștii nostri. 

Sună-ți bunicii, pune o sămânță într-un ghiveci și aprinde o lumânare pentru vii și pentru morți.

 


















joi, 1 august 2013

Despre păcatul cârtelii

Pacatul cartelii este unul dintre pacatele, pe care foarte putini il spun la spovedanie. Caruia dintre noi nu i s-a intamplat sa fie nemultumit, si sa carteasca referitor la unele neplaceri, pe care le-a avut in viata? Unele stari, cum ar fi: o situatie materiala mai buna, un anturaj „ales”, o pozitie cat mai sus ar putea fi cauze ale nemultumirii noastre legate de starea in care suntem.
Asta nu inseamna ca nu trebuie sa ne luptam cu viata, sa nu muncim, sa nu invatam, sa nu-i apreciem pe cei mai buni, si sa nu ne luptam pentru a face bine; nicidecum. Insa sa muncim cu gandul la pacatele noastre, iar nu cu gandul la inavutire sau stapanire peste altii.
Prietenii nostri sa fie si cei pe care ii ajutam noi, si nu doar cei care ne ajuta ei pe noi. Astfel, incercam sa traim echilibrat si modest, multumim pentru ce avem, nu visam la ce nu avem, nu ne rusinam de prietenii simpli, intr-un cuvant le primim pe toate cu multumire, si nu traim mereu cu visuri mari, care nu sunt decat iluzii desarte, si ne lasa doar cu pareri de rau, si cu amarul pacatului cartelii, de care noi nici nu ne dam seama.
  Unii cartesc atunci cand li se pare ca au o sarcina prea grea. Sigur ca pot aparea situatii care ne depasesc, insa se intampla de multe ori, cand noi singuri supraevaluam si ne facem sarcina mai grea decat este. Tipul nostru de a fi trebuie sa fie o urmare a lui Hristos, adica un tip eroic care se lupta si se jertfeste pentru bine si adevar. Ducand o astfel de lupta, nu ar mai trebui sa luam seama la necazurile din viata de zi cu zi, care nu ar trebui sa insemne pentru noi mai mult decat niste muscaturi de tantari.
Astfel, desi parem niste fiinte mici si neimportante pentru societate, putem fi in realitate niste colosi, care nu se lasa doborati, oricate necazuri ar avea, iar, cu privirea la tinta finala, trec peste toate cele de aici si le defaima ca pe unele ce sunt trecatoare. Dupa aceasta introducere putin cam complicata referitoare la pacatul cartelii, vom trece in cuvintele urmatoare la exemple concrete din viata noastra.

Nemultumirea pentru imbracaminte

Pentru cei ce frecventeaza institutii unde se cere o imbracaminte standard, este foarte bine. Ma refer la elevii din scolile unde li se cere uniforma, dar si la cei care lucreaza in diferite institutii si au o uniforma. Lucrul acesta ne fereste de situatii neplacute, de imbracaminte indecenta, sau iesita din comun, si ne fereste de permanenta dorinta de a ne schimba hainele. Fiind calugar, ma gandeam ce bine este de mine; port de ani de zile acelasi fel de haina, si nu mai trebuie sa-mi bat capul, ce culoare sa port sau in ce stil sa fie hainele.
Atunci cand femeia nu are ce arata altceva mai bun, incepe sa-si arate formele trupului. Mai bine i-ar fi unei femei sa stea acasa, decat sa mearga in fusta scurta la biserica, caci stand acasa, pacatuieste doar ea ca nu a mers la slujba, insa mergand cu fusta scurta la biserica, pacatuiesc si altii, care cad cu gandul in pacatul desfranarii, privind-o.
Copiii si adolescentii, care nu au uniforme la scoala, se intrec in cheltuiala pe haine, pe care vor sa le schimbe mereu, si incearca sa imite tot felul de eroi din filme, exemple care in realitate nu exista, ci sunt doar mituri, care le provoaca tinerilor vise, si mai apoi deceptii. In general, lumea tinde spre o stare de anormalitate, iar ceea ce trebuie sa facem noi este sa nu ne lasam dusi dupa acest mers al lumii. Rolul hainelor este de a proteja trupul, dar au si rolul de a-l acoperi de privirea celorlalti, pentru a nu provoca ganduri de desfranare. Daca nu facem acest lucru, ne facem vinovati de pacatele multora dintre cei care ne-au vazut imbracati necorespunzator, si de aceea este bine de a inceta imediat in a mai purta imbracaminte care sa ne lase trupurile dezgolite, sau care sa ne arate formele trupului.
Daca vrem sa aratam bine, atunci sa ne fie fata luminoasa, sa raspundem celorlalti cu bunavointa si sa ne aratam dispusi in a ne jertfi pentru binele altora, toate bineinteles cu credinta in Dumnezeu. Acestea ne vor face haina sufletului stralucitoare, iar pe noi, indiferent in ce haine am fi imbracati, ingeri in trup, cu ochi scanteietori si o tarie de foc, semne ale maturitatii duhovnicesti, fiind departe de copilariile si slabiciunile acestei lumi, care are impresia ca fiind imbracata mai deosebit, ar fi si ea mai deosebita. Ce minte copilaroasa a unor oameni, care au pretentii mari in societate! O viata intreaga nu le ajunge sa-si dea seama, ca indiferent cat de ales s-ar imbraca, un nebun tot nebun ramane, si indiferent ce haine simple ar avea un om deosebit, acestea nu-i diminueaza calitatile, dimpotriva, el are altceva de aratat lumii, pe cand cei cu mintea slaba nu au ce sa arate decat goliciune si o imbracaminte asa-zis la moda, care ii face partasi la decaderea lumii de astazi.

Nemultumirea fata de mancare

Cand poporul israelit a iesit din robia Egiptului, el a calatorit vreme indelungata prin pustiuri, in locuri in care nu se gasea nimic de mancare. Atunci, Dumnezeu a facut multe minuni cu ei, iar una dintre aceste minuni era faptul ca zilnic le trimitea o paine cereasca numita mana. Ar fi fost firesc atunci, ca bucuria iesirii de sub robia egiptenilor si a minunilor facute de Dumnezeu cu ei, sa fie mai mare decat poftele lor trupesti. Nu a fost asa, si iata cum carteau israelitenii:
„Cine ne va hrani pe noi cu carne?… Ne aducem aminte de pestele pe care-l mancam in Egipt… de castraveti si de pepeni, de ceapa, de praz si de usturoi. Acum insa sufletul nostru tanjeste; nimic nu mai este inaintea ochilor nostri decat numai mana” (cf. Numerii 11,5-6).
Iar Dumnezeu le-a dat si carne, ca a ridicat vant puternic, si stoluri intregi de prepelite au fost aduse si aruncate in tabara. Ei le-au adunat si au mancat cu lacomie, si multi dintre ei au murit acolo. Aceasta este pedeapsa pacatului: moartea sau boala.
Noi sa invatam din aceasta pilda sa fugim de lacomie, sa ne multumim cu ce avem, dar mai ales sa nu punem mai presus mancarea decat dreptatea. Tot din Vechiul Testament aflam cum Isav a renuntat la dreptul sau de intai nascut pentru o fiertura de linte facuta de Iacov (cf. Facerea 25, 34). Astfel Isav s-a mainumit si Edom, care in ebraica inseamna „rosu” (adom), atat datorita faptului ca mancarea avea culoarea rosie, dar si pentru ca rosie este si aprinderea trupului pentru pacat, atat la lacomie, cat si la manie si mai ales la desfranare. Noi invatam iarasi de aici sa pretuim mai mult comoara credintei noastre si sa nu ne-o pierdem pentru a manca mai bine.
Romanii au facut multe compromisuri in defavoarea credintei, atunci cand au vrut sa traiasca si sa manance mai bine. Bine ar fi ca macar de acum inainte sa avem demnitatea sa ne aparam credinta si sa nu ne mai facem partasi cu cei care promoveaza pacatele, dar si minciuna.